Skip to content

Mircea Rusnac – Amintirile unei foste locuitoare din Lindenfeld

Pagină din lucrarea lui Horst Dieter Schmidt, Ein verschwundenes Dorf im Banat, Armin Vaas Verlag, 1991

Continuăm “serialul” nostru despre Lindenfeld prin publicarea amintirilor fostei locuitoare a satului, Maria Wesselak, actualmente domiciliată în Germania. Şi rândurile de mai jos vin să evoce momente ale trecutului acestei localităţi, din care astăzi au rămas doar numele şi amintirea. Ele fac referire la condiţiile foarte grele în care au trăit şi au muncit pemii din Lindenfeld, lipsa legăturilor de transport şi comunicaţie cu alte localităţi, dificultatea instruirii şcolare. Oamenii de acolo duceau o viaţă cu adevărat aspră. În aceste condiţii, este explicabilă într-un fel părăsirea satului, deşi este păcat că s-au pierdut astfel roadele unei activităţi de peste 150 de ani. Numai o modernizare obligatorie a căilor de transport către Lindenfeld ar putea grăbi reintrarea acestuia într-un contact nemijlocit cu restul lumii. Aşadar, îi vom da cuvântul în continuare Mariei Wesselak, căreia îi mulţumim şi pe această cale:

“Satul Lindenfeld a fost întemeiat în 1828 în condiţii dificile. A supravieţuit unor vremuri grele, dar ceea ce a provocat descompunerea sa a fost, după părerea mea, faptul că satului nu i s-a construit niciodată o şosea de acces. De multe ori s-au făcut demersuri în acest sens pe lângă autorităţi, dar în tot timpul cât satul a mai fost locuit nu s-a întâmplat nimic.

Roadele strânse au început şi ele să fie tot mai sărăcăcioase, aşa încât oamenii abia mai puteau trăi de pe urma lor.

În sat se putea ajunge doar pe jos sau cu căruţa trasă de cai, pe un drum neamenajat. Bărbaţii, dar şi multe femei, lucrau în silvicultură (tăiatul şi reînsămânţatul copacilor din pădure). Aceste lucrări se făceau aproape în exclusivitate iarna, vara fiind ocupaţi cu lucrările pe ogoarele (loturile de pământ) proprii. Banii câştigaţi ajungeau doar pentru lucrurile esenţiale.

Unii bărbaţi tineri şi-au căutat locuri de muncă în Caransebeş. Din cauza lipsei căii de acces, transportul era dificil: un autobuz circula până la poalele dealului (Unternberg, aşa numeau oamenii locul, pe drumul forestier Poiana-Lindenfeld). De acolo, muncitorii trebuiau să mai urce panta abruptă, pe poteca neamenajată, timp de 30-45 de minute până în sat.

Tinerii erau lipsiţi de şanse de viitor, se învăţa într-o clasă simultană I-IV, condusă de un singur dascăl, care mai avea şi sarcina de a-i învăţa pe copii limba română, lucru dificil, deoarece acasă vorbeau doar germana, părinţii lor necunoscând româna.

Contactul cu celelalte sate era aproape inexistent. Pe de o parte, sătenii nu aveau timpul necesar, pe de alta le lipseau posibilităţile de transport. La anumite festivităţi, erau vizitaţi de rude sau prieteni, de cunoscuţi din Reşiţa, Caransebeş sau din satele româneşti cu care mai erau în legături (schimburi de mărfuri).

Cumpărăturile necesare se făceau tot pe jos sau cu căruţa, durând o zi întreagă. Instalaţii de apă potabilă nu au existat până în anii 70, când fiecare familie, după posibilităţile financiare, a primit un racord la poartă sau în casă, cu un robinet deasupra unui lighean.

Curentul electric era produs de un generator local, care funcţiona însă doar dimineaţa si seara, câte 1-3 ore. Aceste condiţii grele de trai i-au determinat în cele din urmă pe oameni să părăsească satul. Sătui de atâtea nevoi, voiau să trăiască şi ei o viaţă mai bună, ca şi cei din vecinătatea lor. Astfel, unii după alţii au început sa părăsească Lindenfeldul, deîndată ce li se oferea prilejul. Cei mai mulţi dintre ei s-au stabilit la Caransebeş, Gărâna, Reşiţa, iar după 1990 au emigrat în Germania.”

Îi mulţumim şi lui Robert Babiak pentru traducerea efectuată.

Anunțuri

Mircea Rusnac – Îngerul din Lindenfeld

Satul părăsit Lindenfeld şi familiile care l-au locuit au cunoscut de-a lungul timpului şi momente extrem de dureroase. Asemenea momente nu au ocolit nici familia fruntaşului local Franz Grenzner, la care am mai avut ocazia să facem referire. Acum, cu sprijinul amintirilor de familie şi al fotografiilor puse cu bunăvoinţă la dispoziţie de Robert Babiak, putem urmări loviturile primite de la soartă de către bunicii săi şi copiii acestora.

Julianna şi Franz Grenzner au avut trei copii: Harald (Harry), născut în 1935; Gertrude, născută în 1937; şi Hilde, născută în 1942. După cum se poate vedea, erau trei copii reuşiţi, frumoşi, care se bucurau de întreaga afecţiune din partea părinţilor lor. Franz Grenzner era o personalitate de prim rang în mica lume a Lindenfeldului. Pe vremea aceea, el deţinea un aparat de fotografiat şi radio, care erau mari rarităţi nu doar în satul acela pierdut între munţi, ci la nivelul întregii ţări. Prin urmare, ei erau informaţi despre ceea ce se petrecea atunci în lume. Franz ştia că nazismul nu avea viitor în Germania şi că războiul va fi pierdut. El încerca să îi avertizeze pe consătenii săi, însă aceştia, la fel ca şi alţi germani, nu voiau să creadă aşa ceva. Prin urmare, unii au ajuns să îl privească cu suspiciune sau chiar cu ură, acuzându-l de a fi “bolşevic”. Şi atunci, ca şi astăzi, era o mare diferenţă între cei care se informau asupra situaţiei şi ceilalţi.

După 23 august 1944, s-a dovedit că Franz Grenzner avusese dreptate. Germanii din România erau consideraţi în bloc duşmani, indiferent de opiniile lor anterioare. Curând au început să fie deportaţi în U.R.S.S. Julianna Grenzner a fost şi ea arestată şi dusă la Caransebeş în acelaşi scop, fiind salvată de la deportare de un frate, care s-a oferit să meargă în locul ei şi care din această cauză şi-a petrecut următorii cinci ani în lagărele ruseşti. Franz Grenzner a fost ţinut până în 1945 în patru lagăre de concentrare româneşti, în condiţii de mare mizerie şi înfometare, supravieţuind numai datorită pachetelor pe care le primea de acasă. Unde în acelaşi timp s-a produs şi nenorocirea.

Hilde, copilul cel mai mic, era o fetiţă vioaie şi dezgheţată, fiind răsfăţata întregii familii. Fotografiile ei arată un copil vesel, înconjurat cu multă dragoste de fraţii săi mai mari. Ei practic au copilărit în curtea şcolii din Lindenfeld, unde tatăl lor era dascăl şi director, şi la un pas de biserică, unde Franz Grenzner ţinea locul preotului şi dădea şi concerte de orgă. Însă după arestarea părinţilor, viaţa acestei familii fericite s-a înrăutăţit mult. Hilde s-a îmbolnăvit grav în condiţiile iernii foarte aspre 1944-1945, dar în localitate nu existau medici şi nici posibilitatea de a fi dusă în altă parte pentru tratament, ea fiind foarte slăbită. Toate strădaniile Juliannei Grenzner de a determina un medic să meargă la Lindenfeld au eşuat. În scurt timp, biata fetiţă a murit, în timp ce tatăl ei se afla încă în lagăr (11 ianuarie 1945). Când s-a putut întoarce era prea târziu şi tragedia deja avusese loc. Hilde Grenzner, ca şi mulţi alţi copii şi adolescenţi ai acelor timpuri, murise din cauza inexistenţei asistenţei medicale.

Familia lor fusese crunt lovită. Franz Grenzner a revenit acasă într-o stare foarte rea. La 1,80 m înălţime mai avea 45 kg, îi crescuseră părul şi barba, iar hainele îi erau pline de paraziţi din lagăr. Când a vrut să îşi îmbrăţişeze copiii, aceştia nu l-au recunoscut, s-au speriat şi au fugit. Acolo în curtea casei i s-a făcut şi “deparazitarea”. I-au fost arse hainele de puşcăriaş, a fost tuns şi ras, a făcut baie în cada folosită la tăierea porcilor. Astfel, casa lor a fost ferită de contaminare. A urmat un alt an foarte greu, în care el nu a avut servici, fiind nevoit să muncească la pădure sau în alte locuri pentru a-şi întreţine familia. Mai târziu şi-a putut relua activitatea în învăţământ, iar după câţiva ani familia Grenzner a plecat din Lindenfeld.

Acolo a rămas numai mormântul micuţei Hilde. Treptat, întregul sat s-a depopulat, iar cimitirul a rămas şi el în părăsire. În 2004, când a fost vizitat de germanul Gerd Ballas, acolo mai puteau fi văzute numai câteva cruci, majoritatea răsturnate, iar iarba ameninţa să acopere totul în curând. Ca printr-o minune însă, crucea lui Hilde continua să reziste timpului, fiind fotografiată de Gerd Ballas, care nu cunoştea întâmplările relatate nouă de Robert Babiak. Abia când am văzut fotografia din 2004 am putut face legătura.

Când am vizitat la rândul nostru Lindenfeldul, la 8 august 2010, necunoscând încă trecutul familiei Grenzner, nu am căutat şi urmele cimitirului. Este foarte posibil ca între timp ele să fi fost complet acoperite de vegetaţie şi nivelate de numeroasele turme de oi din zonă. Urmele satului şi ale locuitorilor săi dispar încet, dar sigur. Între ruine mai rătăcesc numai spiritele celor morţi prematur. Micul înger Hilde Grenzner a rămas de-a pururi acolo, împreună cu ceilalţi dispăruţi. Ei veghează şi acum pentru ca amintirea fostei aşezări a pemilor să nu se piardă.

Mircea Rusnac – Momente din viaţa Lindenfeldului de altădată

Suntem în măsură să mai facem cunoscute cititorilor noştri două secvenţe din perioada când satul Lindenfeld era încă locuit şi arăta ca orice aşezare omenească obişnuită. Această perioadă este însă tot mai îndepărtată de zilele noastre. O dovedeşte şi faptul că fotografiile făcute atunci erau alb-negre, dar aceasta poate da o idee în plus în privinţa “parfumului de epocă”. Viaţa din Lindenfeldul de altădată poate fi foarte uşor întrezărită cu ajutorul mărturiilor de mai jos.

Imaginea aceasta, preluată de pe www.banaterra.eu, provine din colecţia de fotografii a lui Franz Dürbeck. Ea surprinde vechiul centru al localităţii, cu biserica, şcoala (în stânga) şi cu elemente ale vieţii de zi cu zi. Acum biserica este goală şi şcoala este în mare măsură demolată. În acele vremuri, Lindenfeld era legat de Reşiţa printr-o linie ferată îngustă care străbătea Masivul Semenicului şi cu ajutorul căreia se transportau lemne şi mangal pentru uzine. Acum, câteva şine provenind din acea linie, care poartă şi astăzi sigla “Resicza”, se află în gardul metalic din faţa bisericii părăsite.

Am primit fotografia de mai sus de la Maria Wesselak, originară din Lindenfeld şi aflată acum în Germania. Aceasta a fost făcută în 1966 de pe una din înălţimile care înconjoară localitatea şi surprinde o vedere de ansamblu a acesteia. Se poate distinge şi aici cu uşurinţă biserica şi pot fi văzute casele din sat, care acum se află aproape toate în ruine. Peisajul în care a fost amplasată această localitate este unul încântător. Mulţumim Mariei Wesselak că ne-a pus la dispoziţie această frumoasă fotografie.

Două instantanee care surprind viaţa de altădată a acestei localităţi. Lindenfeldul a resimţit puternic influenţa istoriei şi a politicii, fiind părăsit treptat de populaţia sa, exclusiv germană, în cea de-a doua jumătate a secolului al XX-lea. Acum, el aşteaptă cu răbdare trezirea la o nouă viaţă. Traiul tihnit al pemilor de odinioară este înlocuit astăzi cu agitaţia turiştilor şi a iubitorilor naturii. Şi poate acum, datorită acestora, Lindenfeldul a devenit mai cunoscut şi mai vizitat decât atunci când era o modestă aşezare de pemi, care îşi vedeau liniştiţi de munca lor şi nu cereau restului lumii decât să fie lăsaţi să îşi ducă traiul aşa cum fuseseră obişnuiţi din moşi-strămoşi.

Mircea Rusnac – Sufletul Lindenfeldului

Scurta istorie a satului Lindenfeld a cunoscut şi unele momente deosebit de frumoase. Acestea au rămas întipărite în amintirile foştilor săi locuitori sau ale urmaşilor lor. Un exemplu poate fi cel pe care ni l-a făcut cunoscut Robert Babiak, bănăţean aflat acum în Germania, în legătură cu bunicul său, Franz Grenzner. Întreaga carieră a lui Franz Grenzner a fost de altfel una exemplară, însă el a putut da întreaga măsură a valorii sale tocmai la Lindenfeld, în satul izolat care avea nevoie de atâtea. Se poate spune că apogeul carierei profesionale a lui Grenzner a fost atins acolo, unde a îndeplinit simultan numeroase demnităţi, sau, după cum scria un ziar al anilor 1960, “numai moaşă comunală nu a fost.” Pe scurt, a fost sufletul localităţii.

Franz Grenzner s-a născut în 1911 la Caransebeş. De foarte tânăr a avut vocaţie de dascăl, astfel încât a început să profeseze din 1928 într-o serie de localităţi populate de germani din Banat: Moraviţa, Săcălaz, Şandra, Văliug. În 1932 s-a căsătorit la Săcălaz cu Julianna Orso, având în continuare două fete şi un băiat. Din 1935 a devenit profesor şi director la şcoala din Lindenfeld, unde va rămâne, cu unele mici întreruperi, până în 1949, semn că acolo fusese cea mai mare nevoie de el. În acest interval a plecat doar în 1937 la şcoala din Sălbăgelu Nou, iar în 1944-1945, în toiul represiunii antigermane de după “întoarcerea armelor”, a fost încarcerat, fiind purtat prin patru diferite lagăre de concentrare româneşti. Totuşi, în 1945 s-a putut reîntoarce la Lindenfeld, unde şi-a reluat din anul următor funcţiile de director şi dascăl. În acea localitate el îndeplinea şi rolul de primar onorific, ţinea şi predici la biserică şi dădea concerte de orgă. Era cu siguranţă foarte respectat şi ascultat de consătenii săi.

În 1949 însă, Grenzner a plecat şi din Lindenfeld, muncind la şcoli şi instituţii din Ştiuca, Topleţ, Gărâna, Secul şi Reşiţa, până la pensionarea sa din 1965. În 1974 a putut pleca în sfârşit în Germania, după un deceniu de şicane din partea autorităţilor comuniste româneşti. A murit la Reutlingen în 1984, lăsând amintiri neşterse rudelor sale şi celor ce l-au cunoscut. După cum ne-a scris Robert Babiak în e-mailul din 12 august 2010: “A fost un exemplu, un idol pentru mine, un bunic aşa cum ţi-l imaginezi la modul ideal. La fel şi bunica mea, ambii în ochii mei oameni cu vederi moderne, îngăduitori, binevoitori, care şi-au pus munca, agoniseala, da, chiar intreaga viaţă, în slujba familiei, a copiilor şi nepoţilor.

Probabil că ar mai fi avut multe de povestit din viaţa lor zbuciumată şi totuşi plină de farmec, cu trai greu, nedreptăţi strigătoare la cer, dar şi cu binefaceri şi bucurii. Pe vremea aceea însă eram tânăr şi interesat de alte lucruri. Când trecutul familiei noastre, al aşezărilor şi al zonelor noastre, al ţinuturilor natale, au inceput să mă intereseze, am stabilit cu uimire şi durere că aproape nu mai am pe cine întreba!”

În cele ce urmează vom reveni la activitatea desfăşurată de Franz Grenzner la Lindenfeld cu două întâmplări povestite de nepotul său, întâmplări care se constituie şi ca unele momente importante din trecutul acestei localităţi, astăzi părăsite. Dincolo de anecdotica lor, ele ilustrează cel mai bine rolul pe care Grenzner l-a jucat în mijlocul micii comunităţi a pemilor şi faptul că el reprezenta “omul de bază” al localităţii în acel timp. În continuare vom reproduce aşadar cele publicate şi în limba germană de Robert Babiak, însă sunt fapte care merită cunoscute şi de cititorii români. Deci, mulţumindu-i şi pe această cale lui Robert Babiak că ni le-a făcut cunoscute, îi dăm cuvântul pentru a evoca în cel mai potrivit mod memoria bunicului său:

Franz Grenzner în 1975

Retrospectivă anuală muzicală în Lindenfeld

Bunicul meu, Franz Grenzner, a petrecut ani frumoşi acolo cu familia. Cum scria Neuer Weg pe vremuri: «a fost de toate acolo: învăţător, director, primar, preot… numai moaşă n-a fost!»
După obiceiul local, la sfârşitul anului sătenii se adunau în biserică şi bunicul le făcea o retrospectivă, o dare de seamă cu evenimentele cele mai importante din viaţa satului. Aşa şi în 1942, numai că în acest an bunica era plecată cu treburi la Caransebeş, lucru pe care Franz Grenzner nu putea să nu-l folosească în felul lui: la birtul din sat a încins o petrecere grozavă cu prietenii, cu muzică si băutură pe cinste. După ce i-a delectat pe ceilalţi cu cântece mai mult sau mai puţin deochiate, bunicul a mai avut luciditatea de a-i spune clopotarului să nu tragă clopotele, să amâne adunarea sătească pe ziua următoare.

Zis şi făcut, ambii au reuşit să ajungă cu ultimele puteri la casele lor şi să se arunce în paturi. Nu au pus-o la socoteală însă pe soţia clopotarului. Femeia, conştiincioasă, văzând că soţul era «dus», a tras ea clopotele!
Sătenii s-au adunat, au aşteptat… În sfârşit, câţiva au plecat să vadă unde rămâne dascălul… L-au găsit rupt de… oboseală, l-au tras după ei şi l-au aşezat în biserică la orgă, să-şi ţină cuvântarea.
Cu ochii întredeschişi, bunicul meu s-a văzut aşezat deasupra clapelor şi a crezut că mai e tot la birt! Ei bine, atâta i-a trebuit! A «reînviat» şi a început să cânte «Susi, heb’ dich» şi alte polci, care mai de care mai «neortodoxe».
Sătenii au înmărmurit, apoi, unul după altul, s-au întors către orgă şi au izbucnit în râsete care s-au auzit până la Caransebeş la bunica, dar şi la episcopie.”

Curtea şcolii din Lindenfeld (1944). În dreapta, şcoala. În spate, biserica. Aceştia sunt copiii lui Franz Grenzner. Fetiţa din dreapta este mama lui Robert Babiak.

Înmormântare în sunete de polcă

S-a petrecut în Lindenfeld, la scurt timp după terminarea celui de-al doilea război mondial.

Doi tineri s-au indrăgostit, însă dintr-un motiv sau altul, părinţii nu au fost de acord cu această dragoste. Interdicţia de a se căsători cu fata iubită l-a afectat pe tânărul indrăgostit atât de mult, încât şi-a luat viaţa cu o armă de vânătoare.

Zile în şir l-au căutat sătenii până ce l-au găsit într-un sfârşit, undeva prin nesfârşitele păduri ale Semenicului. Pe un bileţel mai scrisese înainte de moarte câteva fraze în care îşi motiva fapta şi cerea să i se îndeplinească o ultimă dorinţă: ca fost instrumentist în fanfara condusă de bunicul meu, iubea muzica populară germană, valsurile, polcile, ländler-urile si marşurile. A notat pe bileţelul de adio că doreşte ca pe ultimul său drum să fie purtat de cântecele sale îndrăgite, lucru pe care bunicul meu şi fanfara l-au îndeplinit, în semn de respect. Au fost cele mai triste polci pe care satul le-a auzit vreodată!

Încetul cu încetul, veştile despre «isprăvile» învăţătorului, capelmaistrului, primarului onorific dar şi preotului improvizat care a fost bunicul meu în Lindenfeld, s-au răspândit până la Caransebeş, ajungând şi la urechile capelanului. Aşa se face că acesta a decis să efectueze o inspecţie şi să-l muştruluiască cum se cuvine pe năstruşnicul Grenzner. Trebuia doar instituit un exemplu, pentru a le arăta oamenilor că nu e de glumit cu asemenea cazuri!

Bunicul l-a întâmpinat pe înaltul oaspete de la oraş aşa cum se cuvine: cu cel mai bun vin din propria pivniţă, cu ţuica aromată făcută din livezile satului, aşa încât, una după alta, sticlele au început să se golească şi limbile să se împleticească.

După ce au început să se simtă tot mai bine împreună (ce nu face alcoolul, pe cine cu cine nu înfrăţeşte?), bunicul l-a luat pe oaspetele său şi l-a dus la cimitir, arătându-i un mormânt după altul: «Uită-te, Sfinţia Ta, pe omul ăsta eu l-am îngropat, şi pe ăsta şi pe cel de colo, şi pe cel de lângă el. Niciunul dintre cei îngropaţi de mine nu s-a întors între timp să reclame ceva!»”

 

Mircea Rusnac – Excursie de documentare la Lindenfeld

În 8 august 2010 am vizitat, împreună cu Adrian Drăgan, ceea ce a mai rămas din satul bănăţean Lindenfeld. Un drum cu maşina până în satul Poiana, aflat la 10 km de şoseaua europeană ce trece prin comuna Buchin, apoi încă circa 6-7 km pe jos, pe un drum pe care altădată circulau căruţele pemilor. Acest drum urcă foarte mult imediat după ieşirea din Poiana, însă apoi este mai uşor de parcurs şi după nu prea mult timp ajunge între resturile caselor din Lindenfeld.

Casă

După cum ne-am putut da seama, fosta localitate a avut câteva străzi, cu unele case destul de încăpătoare şi cu mulţi pomi fructiferi care rodesc şi acum. Chiar din vechiul centru, din dreptul bisericii, strada principală urcă un povârniş, mai abrupt şi decât drumul dinspre Poiana, în capătul căruia se află izvorul care odinioară aproviziona întregul sat. Înspre stânga, un alt drum o ia către Gărâna, un indicator avertizând că distanţa se parcurge în 3,5 ore. Nu departe se poate vedea vârful Nemanu Mare (1.122 m).

Strada principală

Casele sunt în cea mai mare parte în ruine. Am putut constata că pe strada principală doar biserica şi încă şase imobile se ţin în picioare (patru locuibile). Este posibil să mai existe cel puţin un imobil pe strada din stânga, unde am fost avertizaţi să nu pătrundem din cauza câinilor (gospodina de acolo creşte şi găini, după cum s-a putut auzi). Restul caselor mai prezintă numai urme de ziduri, în general cu înălţimi de 0,5-1-1,5 m, unele zugrăvite, multe acoperite cu bălării, precum ruinele antice sau medievale, deşi nu au fost părăsite decât cu maxim 50 de ani în urmă. Semn că multe materiale de construcţie (pietre, ţigle) au fost sustrase, în ciuda distanţei care separă Lindenfeldul de alte localităţi şi a modului dificil de deplasare.

Biserica

În faţa bisericii

Interiorul bisericii

Am vizitat biserica şi casa cu nr. 10. Biserica, fără poartă de intrare, este destul de scorojită, în ciuda unei renovări recente. În interior este complet goală, însă mai păstrează un vitraliu şi câteva icoane. Nişte scări din lemn şubrede făceau în trecut legătura cu orga, care acum nu mai există. Clădirea încă poate fi salvată. La fel, casa nr. 10, cu trei camere în care se păstrează resturile unor paturi, dulapuri şi cuptoare, precum şi numeroase sticle, borcane şi cratiţe ruginite. Pe pereţi, în dreptul paturilor, sunt prinse carpete. Acoperişul este deteriorat şi probabil că în casă plouă şi ninge. Însă se păstrează foarte bine comparativ cu ruinele din jur, fiind străjuită la stradă de trei bătrâni pomi fructiferi. O altă clădire (din cărămidă) relativ întreagă, dar mai mică decât aceasta, se află pe dreapta, pe strada care merge de la biserică în sus. Este posibil ca acolo să fi locuit până în 1998 bătrânul Paul Schwirzenbeck, ultimul pem din Lindenfeld. Din păcate, alţi câini veniţi din spatele acestei case ne-au împiedicat să îi vizităm interiorul. În schimb, fosta şcoală este la fel de ruinată ca şi majoritatea caselor din sat.

Casa nr. 10

Cuptor

Interior

Pat

Cel puţin în timpul verii, locul este destul de viu. Numeroşi ciobani din Poiana colindă străzile din Lindenfeld cu turmele lor. Este un du-te-vino de turişti şi curioşi, unii veniţi pe jos, alţii cu automobile de teren sau motociclete. Chiar dacă Lindenfeld nu ar mai putea renaşte, cum mai speră unii, cel puţin nu în sensul în care a existat între 1828-1998, el deja este un important punct turistic. Deşi este atât de greu accesibil, numărul curioşilor din ţară şi din străinătate care îl vizitează este destul de apreciabil.

Şcoala

Casă

Lindenfeld rămâne o mărturie istorică a vieţuirii pemilor germani în Banat. El a cunoscut soarta acestei minorităţi, din care nu a mai rămas acum aproape nimic. Dar este îmbucurătoare viaţa care vibrează printre ziduri, rar întâlnită chiar în localităţi mult mai consolidate. Acest loc devine un reper de bază pe harta turistică a Banatului. Şi este un lucru bun că Lindenfeld continuă să figureze ca localitate distinctă în toate statisticile, păstrându-i-se chiar şi codul poştal. Pentru că Lindenfeld nu mai poate renaşte, dar din acel loc pot porni noi direcţii de dezvoltare a interesului pentru trecut şi pentru prezent.

Acest articol poate fi citit şi pe http://emmazeicescu.wordpress.com/2010/08/28/concurs-arata-mi-scriitorul-din-tine-4/ , cu mulţumirile de rigoare.

Mircea Rusnac – Un sat bănăţean recent dispărut: Lindenfeld

Fotografie de Gerd Ballas

Sosirea pemilor germani în Banat în anii 1827-1828 a condus la înfiinţarea unor sate de munte aşezate în zone deosebit de pitoreşti. Dacă de-a lungul timpului şi până astăzi localităţile Gărâna şi Brebu Nou au fost destul de cunoscute în regiune şi nu numai, în schimb despre Lindenfeld au auzit prea puţini bănăţeni, ca să nu mai vorbim de locuitorii din alte zone. Aceasta pentru că Lindenfeld a fost o localitate foarte izolată şi în apropierea sa nu exista niciun obiectiv turistic care să atragă un număr mai important de vizitatori.

Lindenfeld este situat pe versantul opus al Masivului Semenic, la poalele vârfului Nemanul Mare (1.122 m), iar căile de acces către localitate sunt foarte dificile. Ori se merge din Caransebeş prin comuna Buchin şi satul Poiana, de unde există doar un drum inaccesibil maşinilor, ori pe poteca numită „Drumul lupului”, din Gărâna prin pădurile care acoperă masivul muntos. Această potecă trece şi prin dreptul altei foste aşezări a pemilor, Wolfswiese, care însă a fost abandonată la scurt timp după înfiinţare din cauza condiţiilor grele de trai.

Scurta istorie a satului Lindenfeld nu a cunoscut momente foarte spectaculoase. Era un sat izolat de munte, ai cărui locuitori, toţi de origine germană, practicau ocupaţiile tradiţionale. În toată existenţa acestei aşezări, nu s-a înregistrat nicio căsătorie mixtă cu români din satul vecin Poiana. Fiind atât de izolaţi, locuitorii Lindenfeldului au fost scutiţi de recrutare în armata austro-ungară în timpul primului război mondial. În anul 1924, numărul lor era de 230. În cel de-al doilea război mondial au fost însă destui mobilizaţi pe front, iar în 1945 o mare parte dintre ei au fost deportaţi în Uniunea Sovietică pentru că erau germani. Aceste nefaste evenimente, ca şi perioada comunistă care a urmat, au lovit greu mica aşezare. Totuşi, în primele decenii postbelice puteau fi văzuţi pemi în piaţa din Caransebeş, cu delicioasele lor „Kirschen” (cireşe), de o calitate neegalată în regiunea înconjurătoare. Prin strădania locuitorilor, Lindenfeld a beneficiat de un generator de energie electrică şi de o instalaţie pentru apă curentă. Totuşi, de prin anii ’60 ai secolului al XX-lea, satul a început să se depopuleze, tinerii mergând la liceele din Caransebeş şi stabilindu-se ulterior acolo, iar alţii mutându-se la Gărâna şi Brebu Nou. Apoi a început emigrarea în Germania, facilitată de Ceauşescu în schimbul obţinerii unor bune plăţi în valută. În momentul revoluţiei din 1989, satul Lindenfeld era deja practic părăsit, nemaiavând cine să plece de acolo ulterior.

În anii ’90 presa a semnalat existenţa unui singur locuitor la Lindenfeld, bătrânul Paul Schwirzenbeck, care nu a dorit să-şi părăsească satul. El îi întâmpina pe vizitatorii curioşi, descriindu-le amănunţit casele şi pe cei care le locuiseră înainte. A murit în octombrie 1998 la Caransebeş, în vârstă de 83 de ani, după ce a fost accidentat de o maşină. De atunci, la Lindenfeld mai locuiesc doar pe timpul verii câţiva ciobani din Poiana. Casele s-au ruinat în timp. Pomii fructiferi au un rod bogat în fiecare an, însă nu îi culege nimeni. În interiorul caselor se află neatinse piese de mobilier, veselă, îmbrăcăminte etc., localitatea fiind prea departe pentru ca să le poată transporta cineva. Biserica a fost restaurată prin cheltuiala şi munca voluntară a şvabului bănăţean Helmuth Kierer. În ultimii ani, Lindenfeld atrage destui curioşi în perioada verii, situându-se şi pe traseul amatorilor de enduro şi atrâgând atenţia şi turiştilor din Germania şi Austria. Deocamdată însă nu apar semne că situaţia sa se va schimba, deşi oficial satul Lindenfeld continuă să existe şi are chiar şi cod poştal: 1.666 până la 1 mai 2003, 327.056 acum!